El mi-a vorbit frumos, a nu ştiu câta oară,
Cuvinte ziditoare, de veghe să-mi rămână
Şi-n vremea de suspin, ca fierea de amară,
Să-mi fie călăuze spre-a cerului fântână.
Când sufletu-mi mâhnit trăgea încet să moară
Şi inima-ncetase în mine-a fi stăpână,
El mi-a vorbit frumos, a nu ştiu câta oară,
Cuvinte ziditoare, de veghe să-mi rămână.
Pe-atâtea câte-n lume ar vrea cumplit să doară
El şi-a întins din cer o nevăzută mână.
De-atunci mi-e gândul plin cu flori de primăvară
Şi-n cerul Lui mă simt, eu: suflet şi ţărână.
El mi-a vorbit frumos, a nu ştiu câta oară.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu